Ca scriitor nu vreau să fiu o instanţă morală. Să mă ferească Dumnezeu!
Nora Iuga
– interviu de Oana Cătălina Ninu şi un cristian
„Alegem un loc special?”
„Hai să fie ceva inedit! Ce zici?”
„Din partea mea, e ok.”
„Mergem la Belu? Am o pasiune pentru cimitire, pentru Belu în special. Când eram mică am fost crescută mai mult de bunica şi ea avea această plăcere de a merge la Belu. Probabil că bucureştenii făceau plimbări pe-acolo. Îl consider unul dintre cele mai frumoase muzee din Bucureşti. Mi-a rămas chestia asta. Sunt câteva cavouri care mă fascinează. Doamna cu umbrela, de exemplu.
Oricât ar părea de ciudat, în pauza de nici cinci secunde cât a durat tăcerea la receptor, prima locaţie care mi-a venit în cap a fost… Belu. Doar că la Belu regulile sunt, mai nou, stricte. Îţi trebuie aprobare pentru a face fotografii. Şi-apoi, ce vor zice agenţii de pază văzându-ne 4-5 ore plimbându-ne prin cimitir?
„Atunci la Muzeul Satului.”
Sâmbătă, 4 august. De 14 minute ne-aştepta la Arcul de Triumf. Ca să ne justificăm întârzierea, am scos la înaintare cadoul, un tricou în miniatură inscripţionat cu Rapid. Au urmat nu mai puţin de şase ore de înregistrări. O plimbare pe aleile Muzeului, una „la şosea” şi-o bere „La Radu”. Ordinea nici nu mai contează. Oana tocmai îmi spusese pe când alergam la întîlnire că, de fiecare dată când o citeşte, fie că e vorba de un interviu sau de texte literare, îi aude vocea…„E de foarte bine, e o demonstraţie de autenticitate a trăirii foarte intense, care se comunică chiar în sunet.” Un interviu cu Nora Iuga e o adevărată poveste. Tocmai de aceea o vom lăsa să curgă. Să se-audă.
Dracula? Numai cineva care o vede îşi dă seama de ce o cheamă aşa. Are un desen al feţei, pot să zic faţă pentru că o consider prietena mea, o consider o femeie. Are nasul lung, foarte ascuţit, şi coloritul alb-negru sugerează nişte linii, ca un fel de rună, ca un Y care îi înalţă fruntea şi lasă impresia între cele două urechiuşe negre a unui fel de coif… nu ştiu, seamănă cu Vlad Ţepeş. Şi atunci mi-a venit să-i zic Dracula. Şi adevărul este că întotdeauna a fost foarte rea, zgârie, muşcă, mârâie. La început şi pe mine foarte tare. Are 18 ani şi dacă ar fi să fie femeie ar trece de sută, iar asta îmi face bine, mă consider foarte tânără.
Îmi plac aproape numai pisicile, pentru că au graţie, pentru că sunt stranii, pentru că ai impresia că au nişte capacităţi oculte, au nişte instincte care le fac să presimtă, să vadă mai departe. Probabil e o influenţă livrescă, poate că îmi vine din atracţia mea pentru Egipt, în care n-am fost decât în vis, dar cu care am crezut tot timpul că am ceva în comun.
Am avut enorm de multe pisici. Noi am dus o viaţă foarte boemă şi nu prea ţineam cont să avem o casă foarte frumos aranjată sau dichisită sau ordonată. N-am avut niciodată trăsăturile astea. Bărbatul meu adora pisicile şi ştia că-mi plac şi mie. Şi ca să-mi facă bucurii, când venea acasă din oraş scotea câte-un pisoi din buzunarul hainei, câte unul mic pricăjit, mi-a adus şi infirmi, şi am ajuns la un moment dat la douăsprezece mâţe. Eram foarte săraci şi iarna ne era frig, locuiam la casă, în Tei, şi dormeam cu pisicile pe plapumă, ne ţineau de cald. Au dispărut rând pe rând, unele otrăvite, altele au fugit. Atunci am avut şi un câine lup pe care îl ţineam în magazia de lemne. Am avut o viaţă extrem de frumoasă, eram fericiţi ca-n paradis, dar din punctul de vedere al confortului şi al posibilităţilor materiale eram ultimii oameni.
Sufleteşte sunt foarte legată de PNL. M-am înscris, n-am mai plătit cotizaţia, e ca şi cum n-aş mai fi membră. În casa bunicilor veneau foarte mulţi membri ai partidului, generalul Manolescu, profesorul Ţiţeica, erau prieteni cu bunicul. După revoluţie, când a venit Câmpeanu, m-a cucerit. Ştia să vorbească, arăta bine, îmi plăceau ideile lui şi m-am dus întinsă la sediu să mă înscriu. Dar după fracţionările succesive n-am mai frecventat politica. Acum, de când e Tăriceanu prim-ministru, partidul îmi face o impresie uluitoare. Cu cât încasează mai mulţi pumni şi mai multe bobârnace, cu atât mi se pare că au o atitudine demnă. Personal, l-am votat pe Băsescu dar mi-e frică de el. În el se îmbină un bufon şi un monarh absolut.
Un fragment din Jurnalul lui Virgil Mazilescu:
„Duminică 22
Am dormit la Madi, în casa căreia scriu acum (duminică, 9.30 dim[ineaţă]). Voi trece probabil pe la Nora şi pe la Nino. Mă pregătesc să le dau telefon. Am fost la ei: o sticlă de vodcă, amintiri dulci-dureroase, doar în casa lor a început concret iubirea dintre mine şi Rodica. Întorşi la Madi.”
Cine era Rodica? Pe Rodica am cunoscut-o de fapt la 2 mai, era o fată extrem de frumoasă, era nevasta lui Dan Cristea. Toţi eram atraşi de ea, era o apariţie. Ne petreceam vacanţele întotdeauna la 2 mai, unde mai veneau şi Nina Cassian, Elena Ştefoi, Marius Robescu, Gabriela Adameşteanu şi mulţi alţii. Aşa am cunoscut-o pe Rodica Palade. Mazilescu a întâlnit-o în blocul din Drumul Taberei, în care locuiau şi el, şi Dan Cristea, la etaje diferite. Acolo s-au cunoscut şi s-au îndrăgostit. A fost un fel de coup de foudre, nici nu era de mirare ea fiind atât de frumoasă, şi trebuie să spun că şi Mazilescu era un bărbat destul de atrăgător pe vremea aia. Avea nişte ochi verzi pe care n-o să-i uit. Şi n-o să-i uit mai ales pentru că, după un chef monstruos la noi acasă în Titan, dimineaţa pe la 4:30 când ieşeau pensionarii cu sacoşele cu sticlele de lapte, nebunul de Virgil, care era foarte bine abţiguit, mi-a cerut fardurile şi s-a machiat teribil, cu buzele făcute, cu ochii făcuţi, cu fond de ten, cu albastru de pleoape, cu grain de beaute, era de o frumuseţe cu ochii ăia verzi, fardaţi. Bineînţeţeles s-a dus să ia tramvaiul. Bietele pensionare la lapte au început să se închine şi să-şi scuipe în sân.
Dar asta era o paranteză. Rodica n-a mai putut rămâne cu Dan Cristea, lucrurile s-au aflat, iubirea era foarte mare, ea nu avea de gând să facă un menaj în trei. A fost o dragoste adevărată, deşi pe ea au acuzat-o după aceea prietenii lui Mazilescu şi în special cei tineri. Optzeciştii au acuzat-o foarte rău pentru că din cauza ei a murit Mazilescu, lucruri care trezesc bănuieli şi din jurnal. Dar nu este ăsta adevărul.
Adevărul este că Rodica a încercat în repetate rânduri să-l determine pe Mazilescu să nu mai bea, el nu a putut să o facă şi era şi normal să n-o mai poată face în stadiul în care ajunsese, şi atunci ea nu a mai putut să-l mai primească. Vreau să spun că e greu pentru o femeie, pentru că şi eu sunt o femeie şi ştiu ce înseamnă acest lucru, nu pentru că bărbatul meu ar fi băut, nu a băut niciodată, dar pot să-mi închipui ce repulsie poţi avea din punct de vedere fizic când îţi vine în aşternut tot timpul un bărbat care este redus la un stadiu de animal. E un dezastru să poţi să fii tandru şi să primeşti în tine un bărbat care aproape nu mai e om. Şi atunci eu înţeleg că ea nu l-a mai primit. Şi atunci el a căzut tot mai rău, tot mai rău şi a ajuns la acest deznodământ teribil, care nici în ziua de astăzi nu se ştie cum a survenit. Pentru că el a fost găsit mort la ora 9 dimineaţa pe closet, în baie, tot în acel bloc în care trăia şi când a cunoscut-o pe Rodica. Lângă el era un lighean în care se găsea, căzută din mână probabil, cartea „Dragoste de viaţă” de Jack London.
Sigur că eu şi cu Nino am fost, dacă vrei, un fel de mijlocitori. Eu am fost pe post de codoaşă în povestea dintre Mazilescu şi Rodica, nu numai că Rodica mi se destăinuia, dar îi înţelegeam şi mă bucuram de iubirea lor. Virgil mi-a zis că ajunsese impotent din cauza beţiei şi pentru că nu-şi mai iubea nevasta, iar Rodica îmi spunea că de fapt el a făcut-o femeie, că niciodată n-a simţit ceva mai intens. Lucrurile astea sunt foarte importante, adică mie nu mi-e ruşine să le zic, pentru că eu cred în ele şi le zic special ca să se ştie că nu au fost altfel de interese acolo. A fost o dragoste adevărată.
Ştiu că era vară la un moment dat după ce plecase ea de la Dan Cristea. Nu avea unde să se ducă şi îmi amintesc şi cred că din cauza asta şi el aminteşte în jurnal de noi doi, că eu şi Nino aveam concediu la 2 mai. Atunci le-am lăsat lor apartamentul.
Boemia…
Îi mulţumesc lui Cărtărescu pentru ce a scris în prefaţă şi pentru că mă consideră o „poetă underground”, în sensul că, deşi nu eram foarte vizibili, eram foarte aproape de cei tineri.
Ei veneau în grup, se duceau întâi la Madi, unde se pilea vârtos, că pe vremea aia nu beam decât vodcă, o băutură care-mi place şi acuma – Moskovskaya, Stolicinaia, Krepkaya de care nu puteam să mă ating pentru că-mi ardea gâtlejul, apoi cele poloneze, Viborova. Eu am rămas foarte tradiţională la vodca Moskovskaya.
Care era boema noastră, aşa cât se putea ea pe vremea aia? De fapt, a început totuşi cu colegii mei de generaţie ca să-i numesc aşa. Pe atunci nu prea se vorbea de generaţii. Dar pot să vorbesc de o generaţie pentru că noi am debutat ca în aceiaşi ani, mă refer la onirici. De acolo a început boema noastră. Am fost luaţi cu japca într-un fel pentru că noi nu aveam nişte afinităţi reale. Noi eram adunaţi din toate părţile şi ce se întâmplase? Umbla zvonul că Miron Radu Paraschivescu care locuia la Văleni era foarte interesat de literatura tinerilor şi că el citeşte tot ce-i trimiţi şi că îţi răspunde.
Nu mi-aş fi imaginat că eu o să rămân decanul de vârstă al oniricilor. A fost prăpăd cum au picat unul după altul.
Îi sunt foarte îndatorată lui Miron Radu Paraschivescu. Este, fără discuţie, părintele meu literar. M-a inclus în grupul oniricilor şi mi-a scris prefaţa pa primul volum. Eram eu poetă dinainte, dar el măcar m-a arătat lumii, ca să zic aşa, iată fata asta are talent şi scrie mai altfel.
S-a format un cerc din Vintilă Ivănceanu, Virgil Mazilescu, Mihai Teclu (plecat apoi în Franţa), Puşi Dinulescu, Norman Manea, Dumitru Ţepeneag, cel mai tânăr dintre noi era Daniel Turcea şi cel mai bătrân dintre noi era Dimov. Şi mai erau două fătuci foarte frumuşele, dar cred că mai mult decorative. Întâmplarea fericită a făcut că acel Cenaclu Nicolae Labiş, al Uniunii Scriitorilor, condus de Eugen Barbu… se ţinea în Sala Oglinzilor. Asta m-a făcut pe mine să vreau să reiau tradiţia cenaclului în Sala Oglinzilor. Ulici a acceptat, dar n-a ieşit nimic pentru că eu nu ştiam să organizez un cenaclu. Am încercat, mi s-au alăturat prietenii mei vechi Constatin Abăluţă, Valeriu Mircea Popa şi, bineînţeles, Octavian Soviany. Ne întâlneam ca într-o familie şi, vorba-aia, spuneam bancuri, adică citeam poezii. Cenaclul a durat vreo doi ani jumate şi a fost oprit de Uniune pentru că nu le puteam oferi posibilităţi de promovare cenacliştilor. Miron Radu Paraschivescu a numit grupul care s-a format în preajma sa „oniricii”. Întâlnindu-ne tot timpul, citindu-ne, s-au coagulat nişte lucruri, am început cumva să ne apropiem unul de altul, să ne creem o viziune comună, am început să fim foarte răzvrătiţi şi foarte răi, foarte revoltaţi, vrând să scandalizăm cu orice preţ, Ivănceanu avea partea asta foarte tare, şi de aceea ne-a creat nişte adversităţi. Nu eram iubiţi absolut deloc, deşi publicam în Gazeta literară şi în Luceafărul.
Adversităţile veneau mai ales pentru că în perioada aceea mai avea rădăcini foarte puternice o anumită poezie de sorginte semănătoristă, noi le ziceam „păşuniştii”. Ce-i drept, nu erau chiar poeţi lipsiţi de talent, pentru că Alboiu, care a debut în acelaşi an cu noi, cu Ivănceanu, cu Mazilescu şi cu mine, în 1968, era un poet destul de bun. El a venit cu tema câmpiei, cu satul, mergea foarte tare pe linia lui Blaga şi scria poezii frumoase dar simţeam că nu mai merge. Era mult prea târziu în literatura română pentru tipul lui de poezie. A intervenit o „querellă”, un conflict foarte puternic între păşunişti şi onirici şi ni s-a vânturat următoarea teză. Dacă într-adevăr vrem să schimbăm ceva, fie în optica culturală, fie în atitudine, fie în optica estetică, în retorică, se punea problema că ar trebui să ne îndreptăm foarte serios înspre realism, adică ni se spunea că asta ar fi singura formulă prin care am putea să spunem adevărul. Ceva mai fals nici nu se putea. În cenaclu erau cel puţin zece semănătorişti, Paul Tutungiu ca să dau un nume, care susţineau că nu avem nevoie de o poezie cu motani, cu condimente, cu bucătării, cu mâncăruri, cu sosuri, cu nu ştiu ce minuni, vezi Brumaru că şi el făcea parte din grupul oniricilor, doar că el, nefiind în Bucureşti, nu venea în Sala Oglinzilor, şi că ne trebuie neapărat o foarte solidă literatură realistă, ca să putem spune lucrurilor pe nume. Noi eram evazionişti, o formă de rezistenţă la regimul politic nu putea fi decât ficţiunea. Ca să scapi de realitatea care te sugrumă, dacă nu ai posibilitatea să ieşi în stradă să strigi sau să-ţi dai foc, atunci reacţionezi evadând. Din cauza asta am continuat cumva linia suprarealistă. Culmea că ne-a convenit formula suprarealistă, Ţepeneag are o întreagă teorie de diferenţiere între suprarealism şi onirism, pe care eu nu prea o înţeleg şi mă acuză din cauza asta.
Forma dicteului automat a funcţionat foarte bine pentru mine, aşa am început să scriu. Din cauza asta pot fi considerată mai altfel. Dar nu rămâi acolo. Poţi scrie până la jumătate un text cinstit, clar, pe formula dicteului automat, adică să deschizi robinetul şi curge. Nu intervii, nu modifici nimic, şi la un moment dat, pentru că subconştientul sau instinctul nostru are şi el logica/organizarea lui, îţi dai seama că există un filon subteran, foarte ascuns, curge cât de cât logic. Poate cumva comunica, începi să înţelegi că mergi pe o linie de sens. Şi te prinzi, poet fiind, ca de o frânghie de sens şi începi să cauţi un pic, să-l duci mai departe, să-l faci recognoscibil cititorului, că nimeni nu-i nebun să scrie doar pentru el. Dar e un triş până la urmă, începi să conduci inspiraţia.
Hopa că vin optzeciştii!
Am ajuns la optzecişti prin Madi, pentru că eram vecine de cartier, de pe palierului blocului meu, pe fereastră, vedeam fereastra lui Madi, ne vizitam zilnic, ascultam împreună Europa liberă şi Beatles. La Madi veneau destul de des Cărtărescu, Iaru, Ghiu, mai venea şi Vişniec Câteodată, venea Nino Stratan. Pe Madi am cunoscut-o la 2 mai, când era în ultimul an de facultate.
Şi-apoi grupul venea la mine. Ne forfecam unii pe alţii, ne citeam poeziile, făceam concursuri, ţin minte că Madi cu Nino se luau la întrecere. Ne jucam realmente, uneori pe teme date. În felul ăsta ne-am împrietenit şi ei mă considerau cumva de-a lor. Sigur că pe mine m-a flatat ce spune Mircea în această postfaţă. Pe de altă parte, şi la Casa Scriitorilor era o atmosferă de libertate aproape absolută, nu ne era frică să vorbim împotriva lui Ceauşescu, împotriva Securităţii, să facem toate bancurile posibile, ştiind că există microfoane. Eu nu ştiu ce s-a întâmplat în perioada aceea, eram foarte slobozi la gură, spuneam şi spuneam şi spuneam. Culmea, nu l-am auzit pe niciunul dintre prietenii mei să fi păţit ceva groaznic. Şi cu cenzura au fost lucruri greu de înţeles. Pe de o parte îţi scoteau cuvinte total inofensive, de rămâneai perplex. Şi după ce venea de la cenzură o carte de-a mea totdeauna aveam senzaţia că vin de la chiuretaj. Din Piaţa cerului mi-au tăiat 40 de pagini. Dar prostii: noapte, nocturnă, frig. Astea erau cunvintele tabu.
Cei 8 ani de pauză
M-am văzut pe lista neagră alături de Constatin Abăluţă. Eram vreo douăzeci acolo şi nu ştiam de ce. Se spunea că scriem o poezie care e dăunătoare tineretului socialist, poporului nostru. După revoluţie, ducându-mă la un festival la Bistriţa, l-am întâlnit şi pe Dinu Flămând, care lucrase pentru scurtă vreme cu mine la Editura Enciclopedică, în acelaşi birou cu Mihai Şora şi Gabriela Adameşteanu. Mi-a zis: „Nora, uite pe mine mă apasă ceva, trebuie să-ţi mărturisesc. În momentul în care am terminat facultatea, fiind un element bun, am primit o repartiţie în Bucureşti la Centrala editorială cu sediul la Casa Scânteii, care aparţinea de Consiliul Culturii, cum se numea pe vremea aceea Ministerul Culturii. Directorul meu era Constatin Măciucă. Uite ce s-a întâmplat, ştiu cum de ai ajuns pe lista neagră şi n-ai mai avut voie 8 ani să publici. A venit Măciucă, mi-a pus un teanc de cărţi pe birou. Nu numai mie, şi ne-a spus, abia ne angajase, măi băieţi, frunzăriţi cărţile astea. Am primit instrucţiuni să le faceţi referate negative. Că n-ar corespunde liniei ideologice a societăţii noastre şi că ar fi împotriva regimului. În teancul care mi-a revenit mie era şi Captivitatea cercului. Am citit-o şi n-am găsit nimic. L-am întrebat apoi pe Măciucă ce să spun. Nu mi se părea că ar fi duşmănoasă regimului, în afară de faptul că nu prea se înţelegea. La care Măciucă zise „trebuie să argumetezi într-un fel. Avem nevoie de un diagnostic pentru fiecare. La Nora Iuga pui erotism morbid”. După povestea asta n-am mai putut să public, nici la Cartea Românească, nici la Dacia la Cluj, unde am trimis două volume, refăcute, la nicio revistă, nimic. În primii doi trei ani nu-mi ajungeai cu prăjina la nas de cât puteam să fiu de mândră pe chestia asta. Mi se părea că le e frică de mine, că am o forţă teribilă, că sunt grozavă. După trei ani de zile am zis că nu valorez nici cât o ceapă de degerată, pentru că aveam deja 40 de ani. Să interzici unui scriitor care nu are decât două volume să mai publice 8 ani o carte crimă curată! Să nu mai aibe cu cine să se confrunte, să nu fie confirmat de nimeni! Am zis că s-a terminat definitiv. Norocul cu vodca pentru că mă întâlneam în continuare cu prietenii şi mergeam la restaurantul Uniunii şi după ce beam 200 de grame, scriam pe şerveţele. Am păstrat şerveţelele, le-am pus într-un dosar, ăsta a fost norocul. Şi în 78 toamna primesc un telefon de la Florin Mugur – hai, Nora, că s-a deschis armonica, poţi să publici, adu-mi repede un volum. Uitasem complet, dar făcând ordine în scrin am găsit dosarul cu şerveţele şi volumul era gata făcut. Cu Opinii despre durere am luat primul premiu USR.
Nimic altceva pe lume nu mi se părea mai de preţ şi mai grozav decât să am glorie
Am obţinut premiul USR şi ca poetă, şi ca romancieră, şi ca traducătoare. Dar nu m-am simţit niciodată celebră. Atunci când am debutat şi am debutat foarte târziu, în 68, la 37 de ani, cred că cel mai mult mi-am dorit gloria. Devenisem aproape un monstru, inconştient. Eram drăguţă cu oamenii, prietenoasă, dar alegeam. Să ştiu eu că-mi iese un profit pentru poezia mea. Instinctiv citeam acele cărţi sau cunoşteam oamenii interesanţi, care bănuiam că îmi mişcă mie nervul poetic. De critici n-am dus lipsă. Au scris foarte bine, aproape toţi, în afară de ăl mai mare, culmea. A scris foarte bine despre mine, la toate volumele, Lucian Raicu, pe care l-am iubit şi l-am preţuit cel mai mult, la fel şi Valeriu Cristea, care avea organ pentru poezie. A scris bine şi ex-preşedintele Academiei, Eugen Simion, cu care nu sunt în relaţii prea amicale la ora actuală, şi mulţi alţii. Manolescu a scris vreo patru rânduri la primul volum, Vina nu e a mea, iar acele rânduri începeau aşa: „o veritabilă poetă este Nora Iuga” şi de atunci n-a mai scris nimic. N-am înţeles de ce. Nu pot să cred că n-o să mă includă măcar acum în Istoria critică. Cred că originalitatea e acea calitate de care trebuie să ţii cont într-un top. Scriitorul trebuie să fie original, să te lovească în plex când îl citeşti. Aşa am păţit cu Herta Muller, cu Aglaja Veteranyi, cu Gunter Grass. Dacă mă gândesc la un top, trebuie să spun că de regulă iau din raft cărţile de poezie, cum îmi vin la mână, şi mai vechi şi mai noi, că sunt curioasă să văd cine rezistă în timp şi cine nu. Am făcut o lectură de acest fel cu nişte prietene. Ne-am oprit la scriitoare, dar nu dintre cele de după 2000. Vreau să spun că n-a rămas nimic. Cine a rezistat până la sfârşit a fost Angela Marinescu cu Fugile postmoderne şi Mariana Marin cu Atelierele. I-a dat o clasă Angela Marianei Marin, am rămas încremenită. Şi chestia asta s-a întâmplat acum două săptămâni (iulie 2007). Dacă acum o lună mă întrebai care cred că e mai mare, mi-era imposibil să-ţi spun cu mâna pe inimă, pentru că nu am socotit-o niciodată mai jos pe Madi decât pe Angela. Poate că întâmplarea a făcut să dau la Madi peste poezii mai proaste. Mi se pare prea tezistă. Nebuna de Angela are un instinct genial, iar Madi are teză, trebuie să declare că asta nu e bine, asta nu merge. Aşa ieşi din poezie.
Turneele de lectură pe care le fac din 2000 în afară mi se par normale. Simt că sunt scriitoare
Dintre poeţii consacraţi, dintre femei, nu pot să le reţin decât pe Angela Marinescu şi pe Mariana Marin. Dintre scriitori îmi placea la nebunie Vintilă Ivănceanu şi-mi place în continuare. Păcat că nu e cunoscut. Fireşte, Mazilescu, îmi place Foarţă pentru că are experimentul în sânge, iar noi suntem într-o criză cumplită de experiment. Fără experiment o literatură nu are un motor care să o împingă înainte. Urăsc patetismul din literatura română, aş vrea o literatură mult mai naturală. Îmi place când văd băşcălie, când văd sictir, când văd o ironie îngroşată, îmi place Sociu la nebunie, îmi place Claudiu Komartin, deşi ştiu că e constestat, îmi plac căutările lui. M-au îmbolnăvit Catafaziile lui Teodor Dună. Adela Greceanu are forţă prin neasemănare. Cosntantin Abăluţă şi Valeriu Mircea Popa nu sunt receptaţi la adevărata lor valoare. Iar dacă cineva mă întreabă cine din literatura română merită premiul Nobel, spun cu ochii închişi Cărtărescu. Îmi pare rău că n-am citit Cimpoeşu. Îmi place Răzvan Petrescu. Şi chiar dacă îl simt mai puţin pe Ioan Es. Pop, noi fiind foarte diferiţi, recunosc că e un mare poet. El este atât de serios şi mie îmi place frivolitatea. Să nu uit de Vintilă Ivănceanu – cu Cinste specială. În Marin Preda, în Cel mai iubit dintre pământeni, toate strofele de poezie pe care el i le atribuie unui deţinut, sunt de fapt poemele lui Vintilă Ivănceanu şi le-a băgat acolo în felul ăsta, pe sub mână, pentru că numele lui nu mai trebuia pomenit de vreme ce era transfug. Iar poetul meu preferat e Soviany. Clar.
M-am născut a doua oară când am împlinit 70 de ani
Este miracolul pe care nu mi l-aş fi putut imagina niciodată. În 2000 când am fost prima dată la Berlin nu ştiu ce uşă s-a deschis acolo pentru că eu m-am transformat total. Ca şi când mi-aş fi schimbat pielea de pe mine ca şerpii. Nu numai în plan literar. Am avut în sfârşit lecturi, am fost tradusă, au venit oameni să-mi spună că poezia mea e foarte originală. Au o cu totul altă mentalitate, altă optică. Aici în 2000 eram o babă, aşa mă simţeam, o babă care nu mai avea nicio perspectivă, poate doar ca poetă. Dar ca să poţi să duci o viaţă mondenă cât de cât, cu petreceri, să fii invitată la spectacole, la baruri, unde am pupat eu în Bucureşti aşa ceva? Să fii tratată ca o femeie tânără? Să ţi se facă complimente, bărbaţii să fie curtenitori, la 70 de ani, venind din România, e absolut uluitor. Te face să te simţi om, să simţi că încă mai placi, încă interesezi. Îţi dai seama ce stimulent a fost ăsta pentru literatura mea, am înviat, am renăscut. Am o gândire foarte modernă şi mă îndoiesc de foarte multe ori că ar exista o viaţă viitoare. Câteodată înclin să intru în categoria ateilor, deşi cred foarte tare într-un dirijor nevăzut pe care nu mi-l pot reprezenta. În acelaşi timp, simt des că mi se trimit semnale. Cred orbeşte în asta. Şi mai cred că artistul, în general, este înzestrat cu capacitatea de a distinge semnalele. Asta ar fi o posibilă definiţie a artistului adevărat.
Rapidul se trage şi el din erotism
Dacă Dumnezeu e erotism, atunci îl regăsim peste tot. Şi-n fotbal. Am fost îngrozitor de îndrăgostită de bărbatul meu, care era rapidist. Pentru că-l iubeam foarte tare şi pentru că vroiam să-i devin necesară, din ce în ce mai necesară, nu numai în poezie şi în pat, ci în viaţa de toate zilele, m-am gîndit că trebuie să-i potenţez tot timpul bucuriile, împărtăşindu-i-le. Mergeam împreună pe stadion, habar n-aveam de fotbal, dar dintr-o dată am luat şi eu microbul. Pe urmă şi băiatul, Tiberiu, şi acum şi nepotul sunt rapidişti.Nu puteam să lipsesc de pe stadion în 1966, când a luat Rapidul primul campionat. Acum Nino nu mai e şi mă uit la televizor.
Am tradus pentru mai multe edituri, dar n-o s-o mai fac
Nu am publicat la Vinea decât o singură traducere, importantă zic eu, pentru că am trudit mult. Ducându-mă la Humanitas şi pe urmă la Polirom cu cartea Hertei Muller, mi-au refuzat-o spunând că e prea costisitoare (patru culori, ilustraţii nenumărate, decupaje). Şi atunci nebunul de Ţone, care are totuşi o structură de poet, a zis că el publică această carte cu orice risc, chiar dacă dă faliment. După aceea, am avut cu el multe, multe neînţelegeri, neplăceri, frecuşuri. Nu a mers bine menajul nostru legat de cartea Hertei Muller. Până la urmă, cu chiu cu vai, a apărut cartea, e drept în condiţii destul de bune, dar difuzarea lipseşte. Nu ştiu câţi au cumpărat-o sau au găsit-o. Herta are îndoieli că s-ar fi tipărit întregul tiraj. E foarte ciudat că nici măcar la revistele nu au primit-o, ca să nu mai vorbesc de librării. Ăsta a fost motivul pentru care m-am despărţit de Ţone. În privinţa volumelor mele n-am ce să-i reproşez.
La EST e altă poveste. Oribilă. În 92 mi s-a cerut urgent Corespondenţa lui Kafka cu logodnica lui Felice şi o carte care analiza acest volum, explicând originile romanului Procesul. Cărţile nu au apărut deşi eu le-am predat la termen. Periodic, cam la distanţă de 4-5 ani, primesc acasă paginile pentru corectură, cu promisiunea că în două luni se vor publica. Corectez cuminte şi tot nu apar.
În momentul acesta, nu cred că voi mai lucra cu altă editură decât cu Polirom. Polirom este o instituţie care lucrează mai corect, mai punctual, mai cinstit, mai profesionist decât editurile cu care am lucrat în Germania. Nu mi-aş fi putut imagina să existe în România un asemenea exemplu de europenism în treaba bine făcută, în respectul faţă de scriitor, în disciplină, în tot.
Darurile sunt foarte importante pentru mine
Cred c-am să plâng. În Germania, la Wiepersdorf, unde este un castel al Bettinei von Arnim şi al soţului ei, scriitori germani importanţi din perioada lui Goethe. Castelul e înconjurat de o pădure de mesteceni, de pini şi molizi. Acolo în 2004 am cunoscut un rus alb, care este personajul din Fetiţa cu o mie de riduri. A fost cea mai frumoasă poveste de comunicare, că nu pot să-i zic altfel, o comunicare deasupra lucrurilor pipăibile, pe care am avut-o în viaţa mea. Asta mi-a şi inspirat cartea. Ei bine, nu l-am mai văzut pe acest om şi nici nu ne-am scris vreme de trei ani. În 2007, făcând un turneu de lecturi în Germania, prilej cu care mi-a apărut şi cartea, am luat şi premiu, l-am revăzut pe rusul alb. Ne-am dat întâlnire la marginea unei păduri. Noi nu putem să ne plimbăm decât prin pădure. Şi văd că se scotoceşte stingherit în buzunar; tocmai venise din Belarus, de acasă de la el, cu patru zile în urmă. Şi zice: „Ştii, ţi-am adus ceva”. „Păi ce mi-ai adus?”. Zice „Ghici!”. „Bomboane”. „Ei, bomboane!”. Şi scoate o pungă de plastic mototolită, scrisă cu caractere ruseşti, o desface şi îmi întinde un coltuc de pâine neagră. Zice: „Uite, ultima bucată dintr-o pâine adusă de mine din Minsk. M-am gândit să ţi-o dau ţie”. Ăsta cred că a fost darul cel mai frumos din viaţa mea. Goma, fiind bun prieten cu Gabriela Adameşteanu a venit la noi la editură, crezând în „naivitatea” lui că poate obţine o audienţă la Ceauşescu, pentru a-şi recupera manuscrisele de la Securitate. Gabriela s-a speriat teribil şi m-a rugat să mă descurc cum pot. Am rămas singură în birou cu el şi am stat de vorbă cam o oră jumătate. După acest episod, s-a făcut o reducere de schemă şi m-au dat afară. Atunci mi-a zis secretarul de partid, N. Gheran:”Chiar nu-ţi dădeai seama, să stai atâta de vorbă cu Goma?” Poate că nu de asta m-au concediat, mai ştii? Nu înţeleg ce logică aveau securiştii ăia să mă urmărească în trenul de Viena, cu arma la spate! Telefonul lui Mazilescu era ascultat. L-au şi ridicat de câteva ori, odată chiar de la 2 Mai, l-au dus cu duba la Constanţa. Dacă tot înregistraseră convorbirea noastră telefonică, de ce trebuia să le şi dau în scris? Aveau nevoie de confirmare, probabil. Mi-au propus să colaborez, m-au speriat îngrozitor.
Am încercat să iau legătura cu autorii pe care i-am tradus. Degeaba.
Să nu mă-ntrebi de G. Grass. Nu există om care să-mi fi făcut o impresie mai proastă decât el. I-am trimis cartea când a apărut traducerea. N-am primit niciun răspuns. Am avut o bursă la Solitude, mi-a apărut primul meu volum în limba germană. I l-am trimis cu autograf, spunându-i că sunt traducătoarea Tobei de tinichea. Nimic. La Berlin, cu ocazia decernării unui premiu pe care îl înmâna el, m-am dus, crezând că n-a primit cartea mea. I-am dus-o. I-am spus. Mă recomand, mă cheamă Nora Iuga, sunt traducătoarea Tobei de tinichea din România. I-am dat cartea şi i-am întins mâna. Se uita prin mine, nu spunea o vorbă, aşteptam cu mâna în aer, şi el nimic. O situaţie mai penibilă nu mi s-a mai întâmplat! Zic, domnule Grass, v-am întins mâna, mă recomand, mă cheamă Nora Iuga. Mi-a strâns mâna şi dus a fost.
Cu Jelinek a fost o situaţie ceva mai cinstită. La Societatea Scriitorilor din Viena, le-am cerut numărul ei de telefon şi au încercat să mă pună în legătură cu ea. Sunau şi mereu li se răspundea că nu e abordabilă. Am ţinut-o aşa vreo cinci zile, până am renunţat să mai vorbesc cu ea.
Poate le-o fi teamă că vrem să le cerem ceva, un contraservici, să ne propună vreunei edituri, premii. Nu ştiu. Am avut o corespondenţă destul de scurtă cu Schadlich, autorul cărţii Om vedea ce-o mai fi(tradus la editura Daos). Am primit o vedere de la el: „Ăsta-i vaporul cu care am plecat în America.” I-am spus că nu vreau să-mi scrie din obligaţie. O scrisoare trimisă e o bucurie în sine. Asta a fost tot.
Îmi doresc enorm să fac ceva pentru tinerii scriitori
Dacă am făcut-o la Viena şi la Berlin, cu sprijinul lui Patapievici şi al Institutului Cultural, fără relaţii nu reuşesc deloc să scot tineri scriitori în lume. Mai ales prin traduceri. Dar cine să-i traducă? Traducătorii de-aici vorbesc ca Goethe şi Schiller. N-au cum să răzbată acolo. Iar cei de-acolo sunt greu de convins (Ernest şi Gerhardt, care l-a amânat vreo 6 ani pe Cărtărescu cu Orbitorul). Iar eu sunt o catastofă dacă traduc din română-n germană. Am încercat. E o problemă cu limba germană. Vorba lui Twain. Făcea foarte multe călătorii, în care conferenţia, capta sala, avea succese teribile. Ei bine, la o asemenea conferinţă, îl întreabă cineva: aş fi curios ce definiţie aţi da infinitului. La care, Mark Twain, răspunde prompt. E foarte simplu: „infinitul este timpul necesar pentru învăţarea limbii germane”. La traduceri importantă e limba maternă. Limba în care trăieşti.
Cum Dumnezeu să n-o duci bine ca scriitor în afară?
Nici în Germania autorii nu sunt plătiţi prea bine. Doar vârfurile. Dar pot trăi din burse, multe burse, unele numai pentru nemţi. Iar pentru lecturi, nu toţi primesc aceleaşi sume. Asta am aflat mai târziu. Am fost invitată în Luxemburg şi la Saarbrucken într-o companie selectă: Herta Muller, Ernest Wichner, Schlattner şi m-am nimerit şi eu printre ei, că-i tradusesem pe toţi. Sigur că la plata lecturilor a contribuit şi Institutul Cultural, că Patapievici nu mai vrea să fim priviţi ca nişte milogi. Îmi doresc să apuc ziua în care să se-aprecieze mai mult autorul decât victima, ca să ajungă cineva publicat. Ei, bine, organizatoarea, cu care m-am împrietenit, mi-a deschis ochii: să nu-ţi imaginezi c-ai luat aceeaşi bani pe care i-au luat ceilalţi. Suma variază. Pentru un pârlit ca noi este mult. Herta nu acceptă să citească 20 de minute sub 700 de euro. Iată de unde vin banii: lecturile, premiile, toate oraşele dau premii (niciunul sub 10000 de euro). Ca să nu mai vorbesc de târgurile de carte, care sunt un spectacol. Nu ştiu cum trebuie să-arate o revistă literară. Le resping din capul locului. Am fost învăţată de mică să nu citesc ziare. Când eram în clasa a VIIIa, la liceu, nici nu ştiam că există reviste literare. Spiritul tânăr şi viu mă atrage. Singura revistă prea serioasă, care mă prindea totuşi, era vechiul Cuvânt al lui Mircea Martin. Îmi pare rău că nu mai e.
Am fumat, dar nu am exagerat. Iar tânără, preferam nudismul
Fumez de la 16 ani, dar niciodată n-am depăşit 10 ţigări pe zi. Dacă mă las de fumat, la început, nu pot scrie poezie sau proză. Pot însă să traduc perfect fără să fumez. Tot text este. În limba mea eu îl fac şi e un surogat foarte bun. Nu mă aruncă în disperare. Am vorbit cu foarte mulţi pe tema asta. Uite, MH Simionescu era dezolat. Doi ani de zile n-a putut scrie după ce-a făcut infarct şi n-a mai avut voie să fumeze. Şi Gabriela Adameşteanu a avut probleme de genul ăsta când s-a lăsat de fumat. La 2 Mai se făcea nudism. Mergeam după ce Tiberiu a împlinit trei ani, în 1965, în perioada „bună” a comunismului. Veneau mulţi. Gabriela Adameşteanu, Marius Robescu, Virgil Mazilescu, Nino, bărbatul meu. Foarte mulţi. La faţă am fost o urâtă, ştiam asta, dar la corp eram mortală. Da, mi-aş fi dorit să pozez în Playboy, dacă ar fi existat! Îmi făcea o plăcere nebună să-mi arăt cărnurile, să mă joc cu Tiberiu prin nisip. Săream după minge cu copilul, cred că formam un tablou captivant. Dar ce ciudat! Nu eram deloc curioşi să ne vedem părţile ruşinoase. Nu m-am gândit niciodată să mă uit acolo la prietenii mei. Nu vedeam nimic, nu mă interesa cine era mai bine dotat sau mai puţin dotat. Parcă eram toţi de acelaşi sex. Nu ştiu dacă şi bărbaţii gândeau la fel.
Să mă fi văzut cum plângeam când am intrat în partid!
N-am avut tentaţia să intru în PCR nici în 1968, când toată lumea era topită după Ceauşescu, cum e acum după Băsescu. Atunci până şi Goma a intrat. Dar în 1986, apăruse o lege pentru jurnalişti. Cum fusesem dată afară de la editura Enciclopedică, mi-am găsit de lucru la o revistă germană, Volk und Kultur, şi mi s-a pus în vedere să devin membră de partid, altfel aş fi fost iar concediată. Nino era pensionat pe motiv de boală, n-aveam de-ales. Am intrat în partid. A trebuit să depun un jurământ. Nu cred în jurăminte. Mi se fâlfâie. Dar, în momentul în care a trebuit să jur mincinos, aşa de serioasă şi de gravă mi s-a părut povestea, c-am început să plâng. Plângeam cu hohote şi cei care mă primeau în organizaţie au fost grozav de impresionaţi, convinşi fiind că plâng de emoţie. Până atunci scăpasem fără carnet, şi pentru că, membră a Uniunii, ca şi Nino, beneficiam de un subarticolaş care stipula că membrilor uniunilor de creaţie nu li se poate desface contractul de muncă chiar dacă nu sunt membri de partid. Uniunea, care avea ceva putere, a încercat să m-ajute. Pensia lui Nino era de 800 de lei, un mizilic, ne descurcam foarte greu. A trimis o scrisoare. Nu s-a ţinut cont de ea. Li s-a răspuns că preferă să fie dat afară un om care mai are o sursă de venit; ca poetă şi traducătoare scoteam cărţi şi m-aş fi putut chipurile descurca.
Bani de pe cărţi
Tirajele la poezie erau mici. Mazilescu a a avut la Fragmente din regiunea de odinioară, 1970, al doilea volum, 400 de exemplare. Înspăimântător de puţin ni se părea atunci. Eu, la primele două volume avusesem 1000 de ex. Şi s-au vândut. La 3-5 lei exemplarul. Totuşi, editurile fiind de stat, autorii erau bine plătiţi. Am să vă fac un calcul, să vedeţi că nu exagerez deloc. Departe de mine de a duce dorul acelor vremuri, dar iată realitatea. Pentru o plachetă de versuri care avea în medie 60 de poezii, să zicem volumul Opinii despre durere, din 1980, am luat 12.000 de lei drepturi de autor, salariul mediu pe 4 luni la acea vreme. Acum ar însemna cam 40.000.000 lei (4000 de lei noi). Câţi autori români primesc azi aceşti bani? N-am luat un leu de la Ţone. Niciodată, pe nicio carte publicată. Nici Cartea Românească nu mi-a plătit la început pe Fetiţă. Ştiam că tinerii au luat la început 5 milioane. Am crezut că s-a-ntâmplat o neglijenţă şi-am întrebat: „Eu primesc vreun ban, c-am auzit că ceilalţi, tinerii, au luat ceva?” Mădălina Ghiu mi-a răspuns foarte deschis:”Noi aşa ne-am gândit, că ăştia micii n-au bani, nu câştigă şi le-am dat, la vârstnici însă, nu.” M-am împăcat cu ideea. Dar după vreo trei luni primesc un telefon de la Oana Boca. Se vânduse mai mult de jumătate din tiraj şi mi-au dat 5 milioane. Sumele sunt infime, dar sunt corecţi. Dacă stau să mă gândesc, nu-i chiar rău. În Germania, ca drepturi de autor am luat pe antologia de 150 de pagini, 500 de euro. La ei e o nimica toată, când la o lectură publică scoţi 500 de euro. Poate că şi-acolo sunt procente din vânzare. Cartea mi se vinde. Niciodată n-am avut în România un asemenea succes, cum se vinde antologia în Germania. În două luni 17 cronici laudative, plus vreo şase interviuri, e inimaginabil.
Curiozităţile astea mă dor şi astăzi. Nu pot să nu vorbesc despre ele.
Nu l-am auzit niciodată pe Mazilescu vorbind de rău pe cineva sau fiind invidios pe vreun poet. Deşi Angela declară că avea răutăţi şi invidii, nu l-am auzit. Juca şah, nu era un jucător bun, Nino al meu îl bătea tot timpul şi Virgil se oftica teribil. În schimb, când jucam poker, era adorabil.Îi plăcea la nebunie să se hazardeze ca un descreierat. Îşi pierdea orice control la poker, era prins de pasiunea jocului şi mergea de cele mai multe ori la cacealma. Dar nu era convingător şi pierdea mult. Plusa şi plusa. Naivităţile astea îi trădau sufletul. În tot alcolismul, îşi plătea datoriile.Nu pot să uit o scenă. Avea o datorie la noi. Mică. Ne-ntâlnim în Piaţa Amzei, trecuse termenul la care spunea că ne dă banii. Era c-o pungă de ouă. Zice: „Nu v-am plătit banii şi m-apasă treaba asta. Luaţi ouăle în locul banilor!”
A fost un om minunat. Nu ştiu cum a murit. Şi eu, şi Angela, tot dădeam târcoale morgii, pentru că, fiind găsit mort şi neştiindu-se cauza, a fost dus la morgă. S-a-ntâmplat o chestie îngrozitoare. A fost descoperit pe wc, sâmbătă dimineaţă. În august, foarte cald, era întins pe jos, pe covoraş, în cameră. A fost o scenă cumplită. L-au dezbrăcat în faţa noastră, i-au scos pijamaua, a rămas mortul gol-goluţ, l-au băgat într-o pătură cazonă şi l-au pliat, c-au zis că nu intră altfel în lift. L-au luat ca pe un sac, ca pe o boccea şi au plecat cu el. Plângeam de ridicolul situaţiei, le-am spus că e un mare poet, nu e fitecine, nu e un câine. Aiurea! L-au dus. Fiind zi liberă, au închis frigiderele la morgă. Şi luni, când ne-am dus să-l vedem, situaţia era dezastroasă. Îi pleznise pielea, curgeau zemurile din el. Am vorbit cu autopsierul. L-am întrebat care a fost cauza morţii. Nimic la creier, nimic la inimă. Angela a zis că putea fi totuşi un stop cardiac. Dar, în perioada aia exista o psihoză. Cum murea un scriitor, ne gândeam că i-a făcut securitatea de petrecanie. Întâmplarea e ciudată, totuşi. La o distanţă mică de timp, a fost găsit mort, înaintea lui Virgil, Marius Robescu. N-avea nimic, nu bea, juca tenis, era sportiv. Medicul a zis că putea fi semn de intoxicaţie. L-a găsit Gabriela Adameşteanu, gol, cu nişte cercuri vinete pe picioare. De ce mi-am adus aminte de Marius? Morţile s-au întâmplat la o distanţă mică de timp. Cu trei zile înainte să plece Marius în Franţa. Iar Marius de fiecare dată trecea pe la Ierunci. Virgil e găsit mort cu trei zile înainte să plece la un congres de poezie în Belgia. Nu zic nimic, doar că e ciudat. Tot gândindu-mă la ele, morţile astea mi se par suspecte. Pentru Virgil era prima ieşire.
Cărtărescu
Cel mai mult nu-l admir pentru virtutea de mare scriitor pe care o demonstrează, îl admir că nu-i este ruşine să fie sentimental. E câteodată de un sentimentalism care te-apropie de telenovele. E în stare să-ţi umble pe marginea kitschului când e vorba de dragoste. Şi nu-i este ruşine de asta. Ori vedem că acest lucru este dezavuat. Să fii azi sentimental în literatură denotă forţă. Siguranţă de sine.
Cărtărescu era, de la începutul afirmării grupului, cel mai bun. Bag mâna-n foc! Avea cota cea mai mare, era mult mai original decât ceilaţi, mai tare îndreptat spre postmodernism. Stratan era cizelat, bijutier al formei, mai apropiat de modernism. Salvarea lui Mircea a fost c-a intrat în proză. Traducătorul lui, Gerhard Csejka, a făcut o excelentă remarcă. Nemţii n-am organ pentru ironie. De-asta ca poet n-a prins în Germania.
La Cărtărescu ceea ce te izbeşte-n plex e scriitura.
Eleonora Almosnino. Adică Nora. Nora Iuga.
Tatăl (violonist în orchestra Operei), mama (balerină la Operă), fiul (balerin), soţul (poet). Am ales scrisul profesionist din 1985, vrând-nevrând, că am ieşit la pensie. Vă daţi seama că sunt matusalemică?
Am fost profesoară, bibliograf, redactor de editură şi ziarist. Mi-au luat dreptul de publicare, nu şi pe cel de traducere. Aşa că m-am ţinut de asta. Locuiesc în Titan, cartierul cu, probabil, cei mai mulţi poeţi. Petre Stoica, Mariana Marin, Angela Marinescu, fraţii Dună, Răzvan Ţupa. Şi Adela Greceanu, că tocmai şi-a luat casă.
Am simpatizat, o perioadă scurtă legionarii, eram doar o copilă, am urmat un institut catolic de maici, m-am îndrăgostit de soldaţii germani în uniformă, iată destule contrarii. Sigur că ştiu cine era „minunea blondă” . Cum să nu? Giussy Baratki. A jucat la Rapid, de la bărbatul meu ştiu.
În sufletul meu Miron Radu Paraschivescu e alături de tata, adică tata mi-a dat trupul iar Miron m-a făcut poetă.
Nu-mi amintesc să fi trăit măcar o lună, fie în casa bunicilor, a părinţilor, a bărbatului fără să fi avut un animal în casă. Nici nu pot să realizez o viaţă fără un animal lângă tine.
Vreau să nu mai fac nimic altceva decât să-mi scriu cartea. Ca o scrisoare lungă. Un flux continuu, se va-ntinde pe vreo 300 de pagini, amalgamez actualitatea cu copilăria, păreri politice, reflecţii. Despre lumea literară, în care pe unii îi împroşc cu noroi şi pe alţii îi fac sfinţi, aşa cum au fost relaţiile şi cum simt eu c-au făcut ce trebuie şi ce nu trebuie, părerile mele absolut personale. Scrisoarea e aceeaşi, dar din când în când numele bărbatului căruia mă adresez se schimbă.
De şapte ani mă simt cu adevărat scriitoare. Citesc în turnee, pe bani, nu mulţi, dar pe bani, scriu, traduc, citesc. Uneori mă-ntreb cât rezistă viaţa? Eram înnebunită după poeziile Elsei Lasker Schuller şi-acum nu mai suport. Cât rezistăm în timp? Şi timpul cât ne suportă?
Am prieteni, mă simt vie, cred că pot face încă multe. Mă gândesc la Nino, la Mazilescu. Ce rău îmi pare că nu-i mai ştiu numărul de telefon! M-a impresionat foarte tare moartea lui Virgil. Ca şi cea a Danei Dumitriu, care-a murit la scurt timp ce au internat-o. Manolescu a făcut atunci un gest extraordinar. A stat cu ea în spital tot timpul, deşi nu mai erau împreună. Şi s-a ferit să se-arate sentimental. Îl înţeleg. Aici semănăm un pic. De confraţii mei mă apropie şi mă despart multe. De pildă, simt că între Angela şi mine există o diferenţă mare când e vorba de interviuri. O admir şi o invidiez, se mişcă extraordinar, cu o dexteritate grozavă în zonele noţionale. Interviurile ei sunt reflexive şi foarte abstracte. Pe când eu pic mereu în păcatul de a povesti. Ca acum.
